A comunica înseamnă a fi în inimă. Restul e tăcere.
A comunica înseamnă a fi în inimă. Restul e tăcere.
De-a lungul timpului, în diferite domenii, s-au formulat sute (poate chiar mii) de definiţii. Pentru mine, a comunica înseamnă a fi conectat cu tine şi cu lumea. A comunica, pentru mine, înseamnă a fi în inimă.
Prietenul meu – Micul Prinţ
O fiinţă cu totul specială, pe care am întâlnit-o în copilărie şi de care mă leagă o nemărginită prietenie, mi-a spus încă de la prima întâlnire: „Limpede nu poţi vedea decât cu inima. Esenţialul rămâne invizibil pentru ochi”. Micul Prinţ, prietenul despre care vă povestesc şi care este foarte posibil să vă fie şi vouă prieten la fel de bun, nu conteneşte să spună lucrul acesta oricând şi oricui şi, mai cu seamă, nu conteneşte să interacţioneze cu ceilalţi şi cu întreaga lume de la nivelul inimii.
Pentru că am înţeles ce vrea să spună Micul Prinţ şi convinsă fiind că dincolo de ceea ce vedem cu ochii, auzim cu urechile şi atingem cu mâinile se află mult mai mult, am încercat şi eu să ascult, să văd şi să ating cu inima. Şi abia când am început să fac asta, din ce în ce mai atent şi mai constant în viaţa de zi cu zi, abia atunci am început să văd şi să aud cu adevărat (Știu, aici s-ar putea ca mulţi dintre voi să spuneţi că acestea sunt poveşti, că e doar un mod frumos de a vorbi şi atât. Şi trebuie să recunosc faptul că, până la un anumit punct, aveţi dreptate! Neexperimentat, acest mod de a vedea lumea de la nivelul inimii râmâne o poveste frumoasă).
Despre inimă
Cred că pe oricine aş întreba „Care este cel mai important organ al corpului tău?”, ar răspunde „Inima!” Şi aşa şi este, doar că înţelegerea importanţei inimii pentru fiecare dintre noi în felul acesta este incompletă şi parţială. E ca şi cum am spune despre soare că rolul lui e doar acela de a face lumină, când de fapt, lucrurile nu stau deloc aşa!
Despre inimă ni se spune că este un organ ce se află în cutia toracică şi că are o funcţie vitală pentru viaţa noastră: pune sângele în circulaţie. Inima este, deci, un fel de pompă. Lucru adevărat, cum spuneam, dar incomplet! Pentru cine are curiozitate şi curaj de a se aventura într-o călătorie spre propria inimă, va descoperi extrem de rapid că ea este un transformator miraculos. Este punctul din care izvorăşte fiinţa noastră, locul de unde porneşte viaţa autentică, singurul loc din care putem vedea, auzi şi simţi cu adevărat.
Fii în inimă! Cum?
Pare greu de crezut, dar cel mai adesea nu suntem în inimă. Cel mai adesea nu trăim, nu auzim, nu ascultăm şi nu simţim cu adevărat, ci doar avem impresia că facem asta. Cel mai adesea suntem tributari unor obiceiuri de a trăi în lume, suntem fideli unor obişnuinţe şi unor moduri de a ne comporta, şi în cazul acesta, doar repetăm la infinit situaţii de viaţă şi intrăm în rutină. Viaţa devine predictibilă şi monotonă şi arareori sesizăm noile oportunităţi. Trecem pe aceleaşi străzi unde, poate, întâlnim aceiaşi oameni cu care schimbăm aceleaşi replici. Ne enervăm ori ne bucurăm din aceleaşi pricini, îi vedem pe ceilalţi – prieteni, colegi, membri ai familiei- prin prisma etichetelor puse cândva. Nici gând să mai scăpăm de ele şi să-i dăm şansa celuilalt de a ajunge la noi dincolo de judecata în care l-am închis.
Şi-atunci, cum fac să schimb asta? Cum fac să ajung în inimă? Cum mă deschid experienţei vieţii, lăsând-o să fie mereu şi mereu alta?
Ei bine, mie Micul Prinţ nu mi-a spus asta! Nu ştiu dacă cu voi a făcut-o, dar pe mine m-a lăsat să descopăr singură drumul către propria inimă, pentru că de acolo să pot să văd, sa aud şi să simt cu adevărat.
A fi în inimă înseamnă a te asculta. A fi în inimă înseamnă a asculta.
Între toate lucrurile şi fiinţele din această lume există o legătură. Fără excepţie! Această legătură poate fi mai concretă sau mai subtilă, o putem percepe prin simţuri sau doar o putem intui, dar această legătură există. Fiecare dintre noi este conectat cu fiecare element al lumii din jur, de la stele şi planete până la cele mai minuscule forme de viaţă, fiecare dintre noi este conectat cu toti celilaţi şi fiecare dintre noi este conectat cu sine însuşi. Doar că nu mai avem conştienţa acestor legături. Am pierdut-o undeva, cândva.
Cea mai mare piedică spre propria inimă este tocmai pierderea aceste conexiuni cu sine însuşi. Foarte rar sau poate niciodată, suntem învăţaţi să ne ascultăm inima, să intrăm în conexiune cu ea, să o lăsăm să ne vorbescă. Ba dimpotrivă, cel mai adesea suntem îndemnaţi să ascundem şi să îngropăm mesajele ei undeva adânc de tot în fiinţa noastră, pentru că uneori, ceea ce ne spune inima „nu e frumos”, „nu e potrivit”, „e altfel decât zice lumea”. În cazul acesta, inimile noastre încep să ne vorbească tot mai încet şi, în cele din urmă, ajungem să nici nu le mai auzim.
A fi în inimă înseamnă a mă asculta! A-i da voie inimii tale să-mi vorbească şi a-mi da voie să o ascult cu adevărat. Ca să îmi ascult inima, e suficient să îmi duc atenţia spre ea şi să stau în tăcere.
Alteori, ca să mă ascult e bine să scriu. Pur şi simplu să iau un creion în mână şi să las inima să dicteze. Inima, nu mintea!
Atâta vreme cât nu mă ascult pe mine, cât nu stabilesc o conexiune autentică cu propria inimă, nu am nicio şansă să îi ascult pe ceilalţi. Îi voi auzi poate, dar nu-i voi asculta! Este exact ceea ce se întâmplă cel mai adesea între noi atunci când vorbim unii cu alţii. Vorbim, dar nu ascultăm. Într-un fel, doar pălăvrăgim şi asta duce la destul de multe neînţelegeri. Dialogurile noastre devin nişte etalări de replici paralele, care nu se înâlnesc niciodată şi care ne fac sa nu ne întâlnim niciodată cu celălat. A comunica de la nivelul inimii, a mă asculta şi a-l asculta pe celălalt cu adevărat e cu totul altceva! A comunica cu celălat înseamnă nu doar a face schimb de idei şi de păreri, înseamnă o întâlnire dincolo de cuvinte.
De aceea este important exerciţiul ascultării de sine, dar şi exerciţiul ascultării celulilalt. Ce-ar fi să facem asta în mod voit şi, în întâlnirile din zilele următoare, în care vom comunica cu ceilalţi, să mutăm atenţia de pe „a vorbi” pe „a asculta”, de pe modul „emisie”, pe modul „recepţie”? Îl pot asculta pe celălalt? Pot face asta cu adevărat, fără ca după primele lui vorbe să încep deja să emit păreri, să-l judec şi să-l etichetez? Pot?
A asculta de la nivelul inimii înseamnă a-l primi pe celălat în inima mea, în sfera mea şi de a-l onora cu toată atenţia.
Deşi le-am amintit separat, a respira şi a asculta nu sunt două căi diferite de a ajunge în propria inimă. A respira şi a mă asculta sunt două acţiuni simultane care duc, fără posibilitatea de a greşi, exact în centrul fiinţei.
Cu siguranţă că respirăm cu toţii. Nici n-am putea trăi altfel! Întrebarea este: Cât de conştientă este repiraţia noastră? Respir cu toată fiinţa mea sau doar respir mecanic, ca un gest venit din rutină, mecanic, aşa cum, de fapt, şi trăiesc?
Pentru mine a fost uimitor să descopăr cum se schimbă calitatea percepţiilor mele şi, deci, calitatea vieţii, atunci când respiraţia mea devine conştientă. Acest lucru mă face să revin mereu şi mereu în interior, să stabilesc un centru al experienţei mele de viaţă în interiorul meu şi să nu pendulez între puncte aflate în afara mea. O respiraţie conştientă aduce coerenţă, aşezare, limpezime. O respiraţie conştientă te face să vezi, să auzi şi să atingi cu inima.
Nu mă credeţi pe cuvânt! Încercaţi! Respiraţi şi ascultaţi!
A comunica înseamnă a fi în inimă. Restul e tăcere.