Întâlnirea decisivă dintre copil și carte se întâmplă devreme, în copilărie.
Cu toții, părinți și profesori, ne dorim ca cei mici să citească. Să citească mult și bine și, desigur, de cât mai devreme! Proiectăm asupra lor imaginea cititorului perfect și ni-i imaginăm ca fiind, la propriu, devoratori de cărți.
Și totuși….realitatea este alta! Și ca părinți, și ca profesori, știm că cititul, cu destul de puține excepții, este o îndelenicire destul de greu de acceptat de către copii sau, în orice caz, după multe și insistente rugăminți.
Cât este mic, ca părinte poți crea în programul copilului momente dedicate lecturii. Seara, la culcare, cititul unei povești poate deveni un ritual și, cu puțin noroc, el se poate transforma în obicei după ce își poate citi singur poveștile și cărțile. Mersul la librărie sau la bibliotecă, la evenimente care au în centrul lor cartea poate fi, de asemenea, un bun exercițiu pentru împrietenirea copilului cu lectura. Cei mici își pot crea prieteni în lumea personajelor de carte și își pot dori cu nerăbdare noi apariții care să continue aventura eroilor favoriți.
Și totuși, undeva, cândva, fără o cauză neapărat vizibilă, ceva se întâmplă și cartea este refuzată. Cititul devine o corvoadă, o îndeletnicire de care se achită cu greu, sub amenințarea pedepselor, a eventualelor sancțiuni, uneori se lasă cu vărsare de lacrimi și accese de furie.
Care să fie cauza acestei rupturi ce pare iremediabilă? Ce anume duce la această fisură ce se poate transforma într-o prăpastie între copil și carte?
Desigur, cea mai comodă și ușoară explicație este tehnologia. Fie că ia forma televizorului, a telefonului, a tabletei sau a a oricărui device în general, tehnologia este dușmanul numărul unu al cărții. Viteza cu care imaginea video rulează, varietatea temelor, a subiectelor, posibilitatea de a naviga nestingherit de pe un site pe altul, sunetul împreună cu imaginea, toate aceste elemente de dinamică vizuală sunt preferate plictisitorului și monotonului proces de buchiseală, cuvânt cu cuvânt, pagină cu pagină pe care îl presupune cartea.
Obișnuit cu viteza, cu succesiunea rapidă, colorată și sonoră a unui filmuleț, copilul are tendința să refuze cititul. Primind de-a gata sub formă de imagine conținut de tot felul, creierul preferă această formă de stimulare mai degrabă decât cea prin cuvânt, care presupune alte procese și alte dinamici. Împrietenit de prea devreme cu dinamica vizuală, cu imaginea primită de-a gata, prefabricată și numai bună de înghițit, copilul va spune NU! răstit și hotărât cărții și cititului.
Bine, bine! Dar copii care au fugit de lectură mâncând pământul au existat mereu, cu mult înainte de era telefonului smart și a internetului. Atunci care a fost cauza? Ce anume a dus la acest război fără sfârșit?
Fără îndoială lipsa AFINITĂȚII! Acea reacție aproape chimică pe care omul o dezvoltă instantaneu în viața sa la momentul întâlnirilor importante. La întâlnirea cu hrana, de exemplu, cu ființe noi, cu cărți.Afinitatea, acel reglaj fin al fiecăruia dintre noi care ne face să fim atât de diferiți unul de altul.
Afinitatea, acea tendință și disponibilitate de a crea firesc, fără efort, o relație cu un anumit lucru și o anumită ființă din jur.
Afinitatea – felul nostru de a interacționa cu lumea.
Așa cum unora dintre noi le place la nebunie morcovul, cartoful sau broccoli, așa cum unora dintre noi le este ușor să interacționeze și să dezvolte prietenie cu aproape oicine sau, dimpotrivă, doar cu anumite persoane, adică să avem simpatii și antipatii, exact așa e și cu cărțile!
ÎNTÂLNIREA DECISIVĂ DINTRE COPIL ȘI CARTE se întâmplă devreme, în copilărie. Ea este mediată de părinte sau de un cadru didactic, iar dacă această întâlnire se întâmplă ÎNTR-UN MOD POTRIVIT COPILULUI, ea ARE ȘANSA UNEI PRIETENII PE VIAȚĂ. Dacă nu, nu!
Ca adulți poate nici nu zăbovim prea mult asupra acestui aspect. Le punem în față copiilor cărțile ”clasice”, cărțile care ne-au plăcut nouă sau cărțile la modă. Mult prea puțin luăm în seamă AFINITATEA copilului către ceva anume, procuparea sa pentru anumite aspecte ale lumii pe care abia începe să o descopere. Credem că oricărui copil îi place “Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici” sau “Ursul păcălit de vulpe”, că va fi încântat de cărțile de aventură și anticipate ale lui Jules Verne sau că va devora, ca și noi, “Cireșarii”.
Cartea față de care copilul nu are o afinitate este similară unei mâncări pe care el o refuză, dar noi i-o îndesăm pe gât.
Înainte de a deschide o carte în fața celui mic, înainte de a-l purta în lumile imaginare desfășurate pe paginile ei, poate nu ar fi rău să-l OBSERVĂM pe copil. Să-l urmărim cu mare atenție pentru a vedea ”cum vede el lumea”. Ce anume îl fascinează? Ce anume îl face curios? Ce anume îl încântă? Căror aspecte de viață acordă el atenție? De aici până la a alege cartea potrivită nu va fi decât un pas. Joaca lui trădează foarte repede aceste preocupări. Întrebările pe care le pune, de asemenea.
La fel ca o mâncare nepotrivită, o carte nepotrivită poate crea indigestie. Va asculta lectura, va și citi dacă va fi forțat, dar în interior, în lumea care nu se vede, copilul va simți respingere.
CUM ȘTIM DACĂ O CARTE ESTE ”PE GUSTUL” CELUI MIC?
După ochii lui.
După întrebările pe care le pune.
După modul în care introduce în joaca lui elemente din cărțile citite.
După disponibilitatea de a zăbovi pe paginile ei.
Așadar, în alegerea unei cărți pentru copil, criteriul de bază ar trebui să fie AFINITATEA.După ochii lui.
După întrebările pe care le pune.
După modul în care introduce în joaca lui elemente din cărțile citite.
După disponibilitatea de a zăbovi pe paginile ei.
Așadar, în alegerea unei cărți pentru copil, criteriul de bază ar trebui să fie AFINITATEA.
Și ar mai fi ceva: copiilor le plac cărțile cu care pot intra în DIALOG. Le-am putea spune CĂRȚI DESCHISE. Cărți care îi întreabă, îi invită să viseze, îi inspiră și ghidează. În puritatea lor, copiii SIMT cărțile care apropie oameni de oameni, de lume și, totodată, omul de sine însuși. Acele cărți care trec dincolo de planul subțire și superficial al minții și au puterea de a scormoni adââânc în suflet.
